Naționalitate, religie, politică
Ce poate fi mai frumos pentru un popor decât să aibă în fruntea lui conducători iubitori de Dumnezeu, de patrie și de familie? Un președinte spovedit, smerit și înțelept, un premier care să țină aproape de Biserică și de Școală, care să fie bun profesionist în domeniul lui și cu respect față de profesiile altora, parlamentari care să-i considere pe ceilalți oameni semenii lor și să respecte porunca divină de a-ți iubi aproapele... Nu ar trebui să fie atât de greu... Totuși...pare imposibil, ireal, cu totul și cu totul naiv.
Să privim spectrul politic românesc! În primul rând, m-aș uita la partidele naționaliste. Sunt atât de divizate. De ce oare? Dacă ne uităm la definițiile naționalismului, regăsim diverse raportări la el, fiecare cu câte un sâmbure de adevăr. Unele pun accentul pe dragostea față de națiune, pe caracterul nostru unic și plin de farmec, pe istoria noastră eroică, altele pe riscul de a ne izola, de a rămâne mereu tâfnoși și plini de o mândrie lipsită de fundament, poate în conflict cu ceilalți. Dacă a fi naționalist înseamnă a-ți iubi patria, a iubi ceea ce te-a zidit, a-ți prețui esența, a-i respecta pe strămoși, a te înfiora de lupta și de sacrificiile lor, a iubi spiritul românesc, a-i iubi pe români, toate acestea în condițiile în care îți păstrezi capacitatea de a aprecia același spirit la cei care au altă naționalitate, care, la rândul lor, au toată îndreptățirea și chemarea de a iubi ceea ce-i definește, dacă iubirea față de români și față de ceea ce e românesc potențează iubirea față de cei de altă naționalitate și prețuirea a ceea ce le este lor drag, atunci naționalismul unește.
Dacă, însă, naționalismul este o extrapolare a egoismului, o centrare pe sine a individului, extinsă la nivel de popor, el nu va uni, ci ne va pune în conflict cu alte națiuni, cu ceilalți români și chiar cu noi înșine, pentru că e posibil ca imaginea noastră despre noi înșine să nu se împace deloc cu realitatea, nu pentru că nu am fi buni, inteligenți și frumoși, ci pentru că nu ne potrivim idealului, confundat uneori cu realitatea.
Dar religia în politică? De ce ar fi nepotrivită asocierea? Un creștin este mânat de spiritul de sacrificiu, de iubire, de nădejde, de credință și privește în jur cu smerenie, cu devotament. O mână de creștini ar aduce în cetate bună înțelegere, drag de muncă și de semeni. Ar avea grijă de oameni, nu ar discrimina pe nimeni, pentru că nu le-ar permite iubirea și pentru că a nu judeca pe nimeni este un principiu sfânt, ar păstra mediul curat, ar fi grijulii cu animalele.
Iată că un președinte, un parlament și un guvern pe care i-ar anima iubirea față de Dumnezeu, de semeni și față de patrie ar putea face o Românie așa cum au visat-o cei care și-au jertfit viața pentru ea. Pare atât de simplu, iar eu par atât de naiv! De ce nu se întâmplă asta? Să ne întrebăm mai bine câtă iubire există, de fapt, în ceea ce numim uneori patriotismul nostru și creștinismul nostru, ca alegători sau ca potențiali aleși!
Politicienii au simțit nevoia poporului de a avea conducători patrioți și creștini. De aceea, ne servesc acum aproape toți un meniu fals. Să nu uităm, însă, că în credință și în alegerile noastre ni se mai cere și discernământ! Dacă vom lua coaja de pe ceea ce ni se prezintă zi de zi, vom ajunge mai aproape de miezul crud al realității.
Câți dintre noi, oare, în duminica aceea din ziua alegerilor, ca în toate celelalte duminici și nu numai, mergem la biserică? Câți ne rugăm să facem alegerea cea mai bună? Câți îi înjurăm pe aleși imediat după ce i-am ales și câți ne rugăm pentru ei? Ne iubim noi atât de mult țara încât să o păstrăm frumoasă, curată și să o facem prosperă? Uneori am spune că da, alteori că încă nu. Doamne ajută!