Copilul timid

Într-o lume care valorizează și încurajează până la uniformizare tendința de autoetalare, dorința de a ieși cu orice preț în față și de a le demonstra tuturor că poți, timiditatea copiilor poate părea dramatică. De obicei, ea se manifestă în medii noi, resimțite de copil ca fiind mai puțin securizante. De aceea, părinții pot privi oarecum contrariați cum copiii lor sunt retrași, tăcuți la școală, dar foarte volubili în mediul familial. Alteori, copiii sunt retrași și mai puțin comunicativi chiar și în familie. În primul caz, ei au fost supraprotejați și ezită să iasă din cuibul în care s-au simțit securizați din punct de vedere afectiv, în al doilea ei au experimentat, probabil, o oarecare insecuritate emoțională chiar și în familie. 

Ieșirea din cuib vine, desigur, cu o oarecare anxietate. "Zboară, puiule, zboară!" este o încurajare de care, cu siguranță, el are nevoie tocmai pentru că mediul cel nou nu-i pare prietenos. Între căldura cuibului și vântul care-i trece prin pene, între puful duios al mamei și atingerea dură venită odată cu aterizarea, alegerile ar putea înclina balanța în mod disproporționat. Chiar dacă nu e obișnuit cu vitregia, dacă nu o va înfrunta, puiul nu se va dezvolta, ci va avea tendința de a se agăța de starea aceea de bine cu care era deja atât de obișnuit. Nu trebuie neglijată aici nici anxietatea mamei, căreia nu-i este ușor să-și inhibe instinctul de a-și proteja puiul și de a amâna cât mai mult fiecare distanțare. Supraprotejarea intervine aici ca un dulce obstacol în calea dezvoltării. 

Dacă, din contră, copilul a resimțit o oarecare insecuritate încă din familie, e posibil să se resemneze și să păstreze o imagine de sine blazată, ori să încerce să compenseze prin acte care să transmită contrariul. 

Privindu-i pe copiii timizi, părinții se îngrijorează cu privire la modul în care se vor adapta aceștia, la cum își vor lua zborul, la rolul și statutul pe care le vor avea la grădiniță, școală, locul de muncă, în viitoarea familie sau în grupul de prieteni.

Obișnuiți să apreciem cutezanța gălăgioasă, anxioși noi înșine în fața continuei accelerări a vieții, a competiției vizibile și nemiloase, avem tendința să tratăm timiditatea, fără să o valorizăm suficient înainte. Un copil timid poate avea tendința de a fi mai degrabă observator decât actor în diversele situații de viață. Asta îl va face să nu pară neapărat un om de acțiune, dar ar putea fi unul reflexiv, un rațional, prudent, acestea fiind calități rare în societate. De asemenea, în situații limită, se poate întâmpla ca un timid în plan social să reacționeze cu mult mai mult curaj decât o persoană care clama eroismul și curajul. 

Desigur, o timiditate extremă are nevoie de multă atenție din partea părinților, terapeuților, cadrelor didactice, pentru că ea ar putea să afecteze capacitatea adaptativă a copilului și, ulterior, a adultului. La fel de important este, însă, să-i oferim copilului, în procesul dezvoltării sale, dincolo de acel tărâm al fericirii din cuibul părintesc, dincolo de miere și lapte, experiențe de viață care să-i permită să-și exerseze propriile aptitudini, chiar și în condiții sociale în care el e nevoit să-și ducă propriile-i lupte.

Autonomia afectivă și morală se câștigă treptat, prin interacțiuni care pot părea dificile și anxiogene, sprijinul părinților trecând, uneori domol, alteori mai brusc, de la protecție fizică, la sprijin moral, la sfaturi, apoi la comunicare empatică și uneori doar la ascultare. 

Când copilul simte încrederea adultului și când și-o interiorizează pe parcursul evoluției sale, chiar înclinația lui spre timiditate poate deveni doar o sfiiciune, poate fi exact acel bun simț pe care ni-l dorim, o tendință de a empatiza, a asculta, a raționa și a acționa cu prudență, ori poate naște un spirit artistic excepțional, toate acestea fiind trăsături ale unor oameni de toată isprava. 

Să-i lăsăm, așadar, pe copii să fie uneori timizi și, mai ales, să nu uităm să creștem împreună cu ei!