Crucea, perpetua îmbrățișare

O (răs)cruce permanentă ne însoțește toată viața și este, poate, singura în care decizia de a o lua pe un unic drum dintre cele care ne străbat este amânată până în ultima clipă. În inima și în mintea noastră, un drum vertical, Calea spre Dumnezeu, se intersectează cu unul orizontal, deschiderea noastră spre oameni, spre creație, spre ceilalți. La răspântie fiind, ne dorim să păstrăm ambele căi, iar decizia de a rămâne indeciși ne scoate din dilemă prin Iubire. Dimensiunea verticală ne ține cu inimile sus, iar cea orizontală împarte aceeași iubire cu semenii noștri și cu tot ce ne-a fost dăruit.

Este Crucea o îmbrățișare care vine din Jertfă și din Dragoste, însuși Dumnezeu cuprinzându-ne în brațe. Ne deschide brațe și inimă, către toți cei care au nevoie de o vorbă bună și de un gest de bunăvoință. Cu toții ajungem să avem căderi și ne bucurăm de ridicările pe care le primim. Uneori ne simțim săraci și tânjim să ne îmbogățim cu o îmbrățișare a celor trimiși în ajutorul nostru, alteori avem șansa de a le da cu recunoștință mâna noastră celor care sunt în suferințe și ne deschide inima către ei. 

Suntem imperfecți în viața asta pământească, pentru a avea nevoie unii de alții și de prezența Lui. În îmbrățișarea Crucii devenim fericiți și pregustăm Dragostea. La un moment dat, orizontalul din noi va privi un pic nostalgic și va lua urma verticalului, cu tainic zâmbet. Atunci vom vedea că tot ce a contat în acest periplu a fost ceea ce am clădit pe Cruce: Iubirea cu care am răspuns Jertfei Divine și cea cu care i-am înconjurat pe cei din jurul nostru. 

Până atunci, însă, putem înflori această dilemă a Crucii, străduindu-ne să ne ridicăm după fiecare cădere, lăsându-ne ajutați și ajutând la rândul nostru. Tot ceea ce numim dezvoltare personală se poate concentra în vorbele părintelui Nicolae Steindhard, ale celui care, de dragul prietenului său, Constantin Noica, și-a luat o cruce incredibil de grea, mergând la închisoarea Jilava, îndurând suferințe cumplite, lăsându-ne, totuși îndemnul "Dăruind, vei dobândi!" și oferindu-ne "Jurnalul fericirii", plămădit chiar în perioada detenției. Un suflet topit în dragostea Lui Dumnezeu și în cea față de semeni, o minte sclipitoare și o inimă vitează, iată cu ce ne-a îmbrățișat pe toți părintele Nicolae Steinhardt. 

În Lumina Crucii creștem, căci fără verticala ei, uităm și de orizontală și ne pierdem în egocentrism, devenind doar puncte din ce în ce mai disparate și, ulterior, disperate. Dumnezeu, însă, va face un desen minunat din viețile pe care ni le-a dăruit. Depinde de noi ca El să folosească mâinile noastre pentru a-l schița, inimile noastre pentru a-i da culoare și mințile noastre pentru a-i da sens. Ar putea să facă asta și fără noi, dar unde ar mai fi Dragostea?