Leuțeală

Alergarea cu cățelul poate fi o extraordinară aventură, dacă identifici o modalitate care să îmbine stilul tău de a te deplasa cu stilul lui. Desigur, câinele ar putea să alerge aproape de tine și nu ar mai avea parte de bucuria de a explora natura, ori ar putea să zburde liber, dar nu întotdeauna e posibil acest lucru, pentru că e posibil să vă întâlniți cu animale sau cu oameni care nu ar aprecia contactul cu el. Astfel, când sunt nevoit să-l țin aproape, prefer să combin bucuria lui de a ieși împreună cu dorința mea de a alerga, doar că nu pot să o fac ca de obicei. Câinele meu preferă, probabil la fel ca toți ceilalți, să alerge cu viteză, apoi să se oprească, să adulmece, apoi iar își pune în valoare agerimea. Eu, din contră, alerg constant. Această diferență de abordare m-a făcut, ori să-l stresez pe el, nelăsându-l să se oprească uneori, ori să mă stresez eu, că îmi strică alergarea.

Toate acestea, până când am decis să ies din rutină și să mă gândesc că antrenamentul e antrenament, iar ieșirea cu Leuț e pentru bucuria lui, iar când vreau să și alerg, mă adaptez unui mod care să ne fie amândurora pe plac. Astfel, plecăm în viteză maximă, apoi ne oprim să adulmece, apoi iar viteză și iar încetinire, urmate de constanță, până la următoarea tentație. Pisicile, alți căței, iepurii și chiar căprioarele ne dau un imbold suplimentar și sunt nevoit să mă întrebuințez serios, mai ales dacă urcăm dealul, dar experiența este extraordinară. Desigur, acestea le facem dacă nu suntem prin locuri în care e sigur să alergăm fără să-l țin în lesă. Cel mai simplu e dacă suntem doar noi prin pădure, noaptea sau dimineața devreme, dar acelea sunt alte aventuri.

Recitind aceste rânduri, îmi trece prin cap că inteligența superioară a învins, cățelul aducându-mă la ceea ce îi place lui, dar ce contează? E fericit și eu am parte de noi aventuri.