Normalizarea răului

Declarația fostului judecător Cristi Danileț cu privire la pedofilie a produs, mult timp, revoltă pe rețelele de socializare. Acesta scria că "s-a creat falsa impresia în spațiul public că rolul magistraților este să prindă şi să sancționeze pedofili. Pedofilia este o tulburare mintală şi nu o infracțiune în România. Noi, ca magistrați, sancționam doar actele îndreptate împotriva minorilor pe care legea le consideră abuzive, dar nu simplele înclinații sexuale. Atât timp cât o înclinație sexuală deviantă rămâne doar la nivel de idei, de simțire, de emoție , ea nu intră sub incidenta legii penale". 

În principiu și în fapt, juridic și psihologic, domnul Danileț are dreptate. Dacă un adult simte o atracție sexuală față de minori, ea intră în sfera anormalității psihice, afective și sexuale, dar încă nu în sfera infracționalității, atât timp cât atracția nu se transpune în abuz sexual. Îmi aduce aminte această controversă cum ne scandaliza în primul an de facultate teza lui Emile Durkheim: "crima este un fenomen social normal și esențial, care joacă un rol funcțional în societate". Nu înțelegeam cum poate fi crima un fenomen normal, pentru că ne raportam strict la normalitatea morală. Am înțeles apoi că, atâta timp cât nu există nicio societate fără crimă, e logic că o societate în care există crima este o societate normală, adică reală. Mi-a mai luat ceva timp să accept că o crimă joacă un rol funcțional și esențial, în sensul că oamenii au impulsul de a se revolta, de a reacționa și de a se coaliza împotriva crimei, de aici oportunități de a se coagula binele din individ și din societate. Cât timp această percepție rămâne la nivelul teoretic, al sociologilor și criminologilor, această teorie funcționează, crima, totuși, nu se normalizează la nivel larg social. 

Ceea ce, însă, m-a pus pe gânduri zilele trecute a fost reacția unui bărbat, vedetă din sfera comediei, care, într-o emisiune de divertisment, fiind pus în situația de a răspunde unor întrebări, conectat fiind la poligraf, a fost întrebat de iubita lui dacă-i plac copiii. Era evident din context că domnișoara era interesată de preocupările lui de familist, de potențial tată, dar el a simțit nevoia de a pune o întrebare clarificatoare: "În ce sens să-mi placă?" A vrut, prin urmare, să evite orice bănuială că ar avea vreo tendință spre pedofilie. Dacă ar fi fost întrebat acum mulți ani și ar fi răspuns cu o astfel de întrebare, am fi fost cu toții tentați să credem că, negând indirect ceva, fără a fi întrebat cu privire la asta, tendința ar fi existat, dar...în actualul context social, aș fi tentat să cred că, mai degrabă, societatea a început, prin aducerea în discuție tot mai des a pedofiliei, să facă niște pași spre normalizare. E drept, e bine să existe vigilență în acest sens, dar aducerea în spațiul public în mod insistent a acestui subiect, uneori chiar și cu umor, riscă să diminueaze reacția funcțională, coagulantă a binelui împotriva tendințelor infracționale, provocând o normalizare. Poate că asta ar duce la o profesionalizare a reacției sociale, cu precădere în domeniul juridic și psihologic, oamenii dreptului și cei ai sănătății mintale fiind cei mai competenți să intervină, dar cred că și modul în care norma morală acționează la nivelul conștiinței fiecărui individ și al societății are un rol esențial. Evoluția morală a persoanei umane are nevoie de interiorizarea normelor morale, a valorilor și a principiilor, iar volatilitatea acestora la nivel social riscă să transforme excepții de natură traumatic-psihiatrică în potențiale normalizări, unele dintre ele împrumutate din mecanismele de apărare ale pedofililor.